Vîrstele poetice se adună, se diversifică şi reîmprospătează reciproc în culegerea de poeme- „peisaje expresioniste” Katanamorfoze (cu o prefaţă de Al. Cistelecan, Editura Brumar, Timişoara, 2012). Gestul lui Liviu Georgescu este hipertextual, sensul interpolărilor funcţionează după un model al distorsionărilor, al experimentărilor de perspectivă în raport cu poze/ modele/ mituri culturale: eminescianismul, bacovianismul, arghezianismul, stănescianismul (de unde şi efortul suplimentar de a se distanţa estetic). Breşa în poetico-sfera timpului se produce prin inventarea unei mitologii personale – o reluare/ adaptare/ deformare a mitului prometeic. Shelley vorbeşte de imaginaţia capabilă „să ne facă să creăm ceea ce vedem”, însă intenţia romantică este denudată, imaginarul e provocat de schemele suprarealimului, expresionismului. Corbii, pasărea măiastră, visele-vulturi „au ciugilit din mine ca din sperietoarea de ciori,/ m-au sfârtecat, mi-au scobit rărunchii”. Consecutiv, intensificarea subiectivă mărturiseşte amploarea trăirii apocaliptice, exaltarea, spaima escatologică. Interesante sunt şi transferurile încrucişate de la cavalerii/ călăreţii în armuri la soldaţii fără rost, roboţi ce au invadat oraşul (scindare a viziunii declinului, între canonic şi modern, însă nota comună definitorie pentru sensibilitatea poetică). Fascinaţia declinului (atât fizic, cât şi spiritual) cuprinde în filigran macabru ambele ipostaze.

Imanenţa apocalipsei e trăită în fiecare pagină, întru rezolvarea spaimelor, complexelor, obsesiilor prin înregistrarea fazelor, etapelor între anamorfoze şi katanamorfoze, între distorsionarea percepţiei şi clarificarea/purificarea sinelui, trupului, spaţiului. Voit ermetică, sintagma katanamorfozelor pare să se revendice catharsisului aristotelian în sens medical, unde katamenia semnifică eliminarea fluidelor impure, rezultate în urma excesivelor pasiuni umane. Obsesia întinării, a figurilor maculate se dezvăluie ca imagine poetică dominantă: sângele „curge ca o lumânare-n fântână”, „veninul se scurge-n zăpadă”, „râul trece-acum prin zid ca un blestem, aducând imaginile cu suplicii”, „furnicile roşii dau năvală în podul casei de lemn: prin pistilul plăcerii plin de sudoare/ scormonesc prin coapsele vii, lucitoare, plutesc spre trecut pe hărţi de untdelemn, într-o pată mirositoare de vină,/ rod în oasele verzi ale mortului, stânse ghem”. Migraţiile sîngelui se petrec nu numai la nivel corporal, supus proceselor de trangresare-purificare se atinge limpezirea ultimă, clarificarea intelectuală. Forţarea cadrului imediat, testarea propriilor reacţii, cenzura de sine prin flagelarea propriilor vise vin în replică la reacţia naturii, a fulgerului ce seceră „gîndurile-nroşite”. Scopul final, epifania, este explicitat, detaliat, developat. O mecanică implacabilă acţionează în îndeplinirea lui. Violentarea imaginarului într-o trepidare de verbe, într-o febră a distrugerii ce se răsfrânge şi în exterior: „realitatea e gâtuită ca un cocoş magic”, „sfetnicele retezate”, „limba spintecată”. Imaginile cu suplicii sunt un corolar pentru infernul personal „răstignit pe o roată” – o altă ipostază în şirul metamorfozelor. Seria de poeme prelungite unul în celălalt, Pe roată-Smuls-Moment, detaliază pragurile de trecere, încercările, nivelul de acceptare între „nu am scăpare”, „condamnat la nemişcare”, „prididesc să mă rup” şi finalul apoteotic „sîngele se depărtează şi devine gîndire”.

Că avem de-a face cu o demonstraţie de poetică explicită o demonstrează persistenţa, insistenţa asupra unui sens transcendent al imaginilor, „cuvintele îngenunchează-n imagini/ ca-ntr-o catedrală”, unde poemul se transformă într-o epifanie. Substanţa programului poetic se traduce într-o mişcare mecanic-obsesivă de a acccede la înălţimea spirituală desăvârşită, de a ieşi din sine, de abstragere: „eram sînge visând, trecând prin vitralii,/ invadând spaţiile cu voinţa în stern./ Eram îndumicătură de înger/ şi gândul de zeu, etern”.

Dincolo de intelectualismul sobru şi un manierism preţios, de excesul livresc, Liviu Georgescu convinge printr-o voce interioară aptă să capteze şi să exteriorizeze mişcările spiritului.